Tăcerea a căzut peste masă.

Diana a încremenit.
Ion s-a oprit din mestecat.

Adriana a zâmbit rece.

— Ah, uite că avem și curaj.

Punctul de rupere

Cristina a simțit pentru prima dată că nu mai poate înghiți nimic, nici mâncarea, nici cuvintele.

— Nu e curaj, a spus ea încet. E doar oboseală.

Adriana a dat din mână a dispreț.

— Oboseală au toți. Dar nu toți se plâng.

Cristina a privit spre Diana. Fetița își ținea capul plecat.

În acel moment, ceva s-a schimbat în ea. Nu exploziv, nu vizibil, ci profund.

„Nu pot continua așa”, și-a spus în gând. „Nu pentru mine. Dar mai ales nu pentru ea.”

După cină

Când masa s-a terminat, Adriana s-a ridicat prima.

— Cristina, strângi masa. Și spală tot. Eu merg să mă uit la televizor.

Fără să aștepte răspuns, a ieșit din bucătărie.

Cristina a rămas nemișcată câteva secunde.
Apoi a început să strângă farfuriile.

Diana s-a apropiat încet.

— Mami… de ce bunica e mereu supărată?

Cristina a zâmbit trist.

— Uneori, oamenii cred că dacă controlează totul, nu mai simt durerea lor.

— Și noi ce facem?

Cristina a privit apa curgând peste farfurii.

— Noi… învățăm să nu devenim ca ei.

Decizia

În acea noapte, după ce casa a adormit, Cristina a stat pe balcon. Marea se auzea în depărtare, liniștită, contrastând cu furtuna din interiorul ei.

A scos telefonul și a privit un mesaj de la Daniel: „Totul e bine acolo?”

A ezitat.
Apoi a scris:

„Nu e bine. Dar o să rezolv.”

Pentru prima dată, nu mai era doar o noră, o gazdă sau o persoană care trebuia să se conformeze.

Era cineva care începea să își recapete vocea.