Beto, noul administrator general care câștiga un salariu de invidiat, se apropie grăbit. —Mătușă —spuse, arătând spre drumul lung de pământ—. Ai niște vizite neașteptate. Un sedan hodorogit, cu motorul sunând îngrozitor și parbrizul complet spart, se opri încet în fața porților imense de fier forjat ale proprietății.

Din acea mașină veche și prăfuită coborâră Lalo, Mariana și Raúl. Arătau epuizați, foarte îmbătrâniți, cu cearcăne adânci și complet disperați. Cei 3 priviră cu gura căscată proprietatea maiestuoasă și pe mama lor. Carmen purta haine elegante de in alb, așezată liniștit ca o adevărată și de neatins regină a deșertului.

Iadul financiar al lui Arturo îi ajunse din urmă dintr-o dată. Banca le sechestrase cele 2 apartamente pentru neplată. Fiscul închisese centrul comercial definitiv. Datoriile devoraseră puținii bani pe care i-au smuls mamei lor. Erau literalmente pe stradă, fără un singur peso, cu cardurile blocate și creditul distrus pentru totdeauna.

—Mamă! —strigă Lalo, agățându-se disperat de gratii. Vocea lui nu mai avea nici măcar o picătură de aroganță; era frântă și plină de panică—. Te rog, deschide-ne poarta! Am pierdut absolut tot, suntem pe stradă! Mariana plângea în hohote cu rimelul scurs pe toată fața. Raúl privea pământul, tremurând de frică și de rușine pură.

Carmen se ridică foarte încet. Cu cana de lut în mână, păși cu eleganță până se opri la 2 metri de poartă. Îi privi fix pe toți 3. Nu era ură, nu era ranchiună, nici milă în privirea ei. Doar o certitudine liniștită care nu mai avea nevoie de aprobarea copiilor săi nerecunoscători.

—Mamă, te rog, ajută-ne serios —suspina Mariana, îngenunchind în pământul prăfuit—. Suntem copiii tăi, suntem sângele tău. Nu ne lăsa aruncați pe stradă ca pe niște câini. Nu avem încotro. Carmen sorbi încet din cafeaua ei fierbinte, savurând piloncillo-ul dulce și scorțișoara cu o pace interioară totală și absolută.

—Tatăl vostru era un om extrem de înțelept —spuse cu o voce blândă care contrasta cu haosul plânsetelor de pe stradă—. El mi-a lăsat exact casa și viața pe care le meritam pentru efortul meu. Iar vouă… v-a lăsat exact destinul mizerabil pe care l-ați câștigat prin imensul vostru egoism.

—E o nedreptate, nu se poate! —strigă Raúl, lovind gratiile cu furie—. Tu ai milioane de pesos ascunși aici! Dă-ne partea care ni se cuvine prin lege, suntem copiii tăi! Carmen îl privi doar o secundă, suficient pentru a-l dezarma complet. —Aveți deja exact ceea ce vi se cuvine. Învățați să munciți din greu, așa cum am făcut-o tatăl vostru și eu.

Se întoarse cu o demnitate de neclintit. Fără nicio grabă. Fără să ezite nici măcar un milimetru. —La revedere, copii. În timp ce strigătele rugătoare și dureroase ale celor 3 copii ai săi se pierdeau în ecoul vântului arzător, Carmen se așeză din nou în balansoarul ei. Priviră fascinată cum florile frumoase ale cactusilor săi se deschideau la soare.

Dreptatea divină poate întârzia decenii întregi să acționeze. Poate veni învelită în praf sau ascunsă printre rândurile unui testament într-un birou rece. Dar când sosește în sfârșit, este necruțătoare și absolută, exact ca deșertul însuși care o proteja acum. În acel imens deșert al Sonorei, pentru prima dată în întreaga sa viață de sacrificii, doña Carmen nu mai supraviețuia, trăia.

Povestea de mai sus este o compilație și nu este o poveste reală.