Ana observă ceva ciudat în tonul lui.
Nu era profesional.
Era personal.

— Avem declarația noului martor, continuă comisarul. Cazul e aproape închis.

Radu ridică privirea.

— Închis? După treizeci și unu de ani?

Damian zâmbi rece.

— Uneori adevărul vine târziu.

Ana îl conduse pe Radu într-o sală de audieri mică.
Îi scoase cătușele.

Pentru o clipă, mâinile lor se atinseră.

Radu se uită lung la ea.

— Când erai mică… aveai coșmaruri cu ploaie?

Ana încremeni.

— De unde știți asta?

— Mara avea.

Polițista făcu un pas înapoi.

— Nu mai spuneți Mara.

— Pentru mine n-ai încetat niciodată să fii Mara.

Ochii ei se umplură pentru o secundă de furie.
Sau poate de frică.

— Nu sunt fiica dumneavoastră!

Radu nu răspunse imediat.

Apoi scoase încet din buzunar un medalion vechi și îl puse pe masă.

Ana îl privi.
Respirația i se opri.

Avea exact același medalion într-o cutie acasă.
Un soare mic din argint.
Părinții adoptivi îi spuseseră că îl avea când au găsit-o.

— De unde îl aveți? șopti ea.

— Era împărțit în două. Eu aveam o jumătate. Mara pe cealaltă.

Ana simți cum pereții încăperii se apropie de ea.

Nu mai putea gândi clar.

Atunci ușa se deschise brusc.

Comisarul Damian intră.

— Gata cu poveștile sentimentale, spuse el rece.

Dar Radu îl privi atent.
Foarte atent.

Și deodată chipul lui se schimbă.

— Tu… șopti el. Tu erai în gară.

Damian încremeni pentru o fracțiune de secundă.
Suficient cât Ana să observe.

— Nu știu despre ce vorbiți.

— Erai paznic acolo în ’93.
Țin minte fața ta.

Ana își întoarse privirea spre comisar.

— Domnule comisar?

Damian deveni brusc agresiv.

— Omul încearcă să manipuleze ancheta.