Treizeci și unu de ani de căutări… și o întâlnire imposibilă pe marginea unui drum de munte

Când Ana s-a întors spre mașină cu fotografia în mână, ceva din privirea ei se schimbase. Nu mai era doar răceala unui polițist aflat în misiune. Era neliniște. O neliniște care se strecurase pe sub piele și îi apăsa acum pieptul cu o greutate ciudată.

În imagine, fetița zâmbea larg, ținând în mână o înghețată aproape topită. Avea două codițe roșcate și ochii verzi.

Aceiași ochi.

Ana își trecu instinctiv degetele peste cicatricea de pe încheietură.
Semiluna aceea mică pe care o avusese mereu.

Părinții adoptivi îi spuseseră că se lovise când era foarte mică.
Nu își amintea nimic.

Dar acum…
Acum simțea că fotografia aceea o privește înapoi.

Radu o urmărea din interiorul mașinii cu respirația tăiată. În treizeci și unu de ani își imaginase momentul în care și-ar găsi fiica de mii de ori.

Într-un spital.
Într-un oraș străin.
Într-o morgă.
La o ușă unde nimeni nu îl mai aștepta.

Dar niciodată nu și-ar fi imaginat că ea îl va încătușa.

Ana deschise portiera șoferului și urcă fără să spună nimic. Porni motorul, dar mâinile îi rămaseră câteva secunde nemișcate pe volan.

Ploaia începu să lovească parbrizul.

— De unde aveți fotografia? întrebă ea în cele din urmă.

Vocea ei nu mai avea aceeași siguranță.

— E făcută cu două săptămâni înainte să dispară, răspunse Radu încet. Era ziua în care i-am promis că o duc la mare.

Ana porni ștergătoarele.

— Și tatuajul?

— L-am făcut după primul an în care nimeni n-a mai căutat-o în afară de mine.