Tăcere.

Mașina cobora încet serpentinele muntelui. În jurul lor, ceața se îngroșa.

Ana încerca să rămână lucidă.
Își repetase ani întregi că emoțiile sunt periculoase în meseria ei. Emoțiile fac greșeli. Emoțiile distrug anchete.

Dar ceva în omul din spatele ei nu părea fals.

Nu vorbea ca un vinovat.
Vorbea ca un om care murise încet timp de trei decenii.

— De ce v-ați dus singur la gară în ziua aceea? întrebă ea.

Radu închise ochii.

— Pentru că soția mea murise cu șase luni înainte. Mara nu mai voia să stea în casă. Plângea mereu. Așa că i-am promis o excursie.

Vocea îi tremură pentru prima dată.

— Am lăsat-o două minute lângă un chioșc. Două minute… doar ca să cumpăr biletele.

Ana simți un gol în stomac.

— Și când v-ați întors?

— Nu mai era.

Radu privi pe geam, pierdut.

— Îmi amintesc și acum panglica galbenă din părul ei… era căzută pe jos, udă de ploaie.

Ana strânse volanul mai tare.

Un detaliu ciudat îi trecu prin minte.

Ea avusese ani la rând o teamă inexplicabilă de gări.
Nu suporta sunetul trenurilor.
Nu știa niciodată de ce.

Ajunseră la secție puțin înainte de lăsarea serii.

Înăuntru, lumina rece a neoanelor făcea totul să pară și mai obositor.

Comisarul Damian îi întâmpină la intrare.

— În sfârșit, l-ați adus, spuse el scurt.

Privirea îi căzu imediat pe Radu.

— Domnul motociclist care și-a plâns prea teatral fiica prin toată țara.