„Niciodată, Nea Costel!”, a strigat o voce din spate. „Sunteți parte din familia noastră, din copilăria noastră!” Și într-adevăr, așa era. Într-o lume care tinde să măsoare succesul în cifre din conturi bancare și funcții pompoase, acea seară de iunie a demonstrat că adevărata măreție stă în devotamentul față de aproapele tău, în zâmbetul oferit dimineața unui străin și în grija cu care îți îndeplinești datoria, oricât de modestă ar părea ea în ochii lumii.

Soarele a dispărut complet dincolo de linia orizontului, lăsând în urmă un amurg violet de o frumusețe rară. Autobuzul galben a rămas parcat, cu luminile stinse, ca un bătrân luptător care își găsise în sfârșit liniștea. Însă pentru Nea Costel, drumul nu se termina acolo. Începea o nouă etapă, una în care nu mai era la volan, dar în care era escortat de respectul și iubirea unei întregi comunități. A fost condus pe jos până la ușa casei sale de o caravană de oameni cu lumini și cântece, transformând o zi banală de pensionare într-o pagină nemuritoare de istorie locală.

Un dascăl îți pune cartea în mână, dar un șofer de autobuz te duce în siguranță, în fiecare dimineață, spre acel dascăl! Să nu credeți vreodată că meseria voastră, oricât de simplă ar părea, nu contează! Când îți faci treaba cu dragoste și omenie, lași urme adânci în sufletele a sute de oameni!