„Șoferul de autobuz ieșea la pensie după 30 de ani și credea că nimeni nu-l mai ține minte. Ce l-a așteptat la ultima stație l-a făcut să plângă în hohote pe volan…” Era o seară caldă de la mijlocul lunii iunie. Pentru Nea Costel, un bărbat de 65 de ani cu părul nins de vreme și mâinile bătătorite, nu era doar o cursă obișnuită. Era ultima lui cursă. După 30 de ani petrecuți la volanul aceluiași autobuz galben, ducând generații întregi de copii la școală și adulți la muncă, ieșea la pensie. Soarele apunea, iar autobuzul se golea încet, stație cu stație. Nea Costel privea în oglinda retrovizoare la scaunele goale și un sentiment greu de tristețe i-a cuprins inima. Se simțea uitat, o simplă rotiță invizibilă a unui sistem care va merge mai departe fără el. Niciun șef nu îl sunase, niciun coleg nu îl felicitase. Credea că va trage frâna de mână pentru ultima oară, absolut singur. Când a virat spre ultima stație, la capăt de linie, bătrânul a tresărit. Drumul era blocat complet. Peste 200 de oameni stăteau pe carosabil, în fața stației. Inițial, Nea Costel s-a speriat, crezând că este un protest sau un accident. A oprit motorul și s-a aplecat spre parbriz. Dar când a văzut ce țineau acei oameni în mâini, inima i s-a oprit în loc. Din mulțime s-a ridicat un banner uriaș pe care scria cu litere mari: „MULȚUMIM, NEA COSTEL! DRUM LIN SPRE PENSIE!” Cei 200 de oameni nu erau străini. Erau copiii pe care el îi dusese în siguranță la școală în anii ’90 și 2000, acum deveniți adulți în toată firea. Erau medici, ingineri, mecanici sau pur și simplu părinți care acum își țineau propriii copii de mână. Toți aveau buchete uriașe de flori și baloane. Ușile autobuzului s-au deschis, iar din mulțime s-a desprins Andrei, pe care Nea Costel îl știa de când era doar un puști de clasa a I-a. Astăzi era un avocat de succes. — „Nea Costel…” a spus Andrei, urcând prima treaptă a autobuzului cu ochii plini de lacrimi. „Acum 20 de ani, mă așteptai mereu un minut în plus când alergam spre stație prin ploaie. Ne-ai dus pe toți spre viitor, în siguranță, zi de zi, fără nicio greșeală. Astăzi, ne-am adunat toți ca să te ducem noi acasă pe tine, așa cum meriți!” Zecile de oameni din stradă au izbucnit în aplauze furtunoase, care au răsunat în tot cartierul. Fostul șofer nu a mai rezistat. Copleșit de o fericire dincolo de cuvinte, Nea Costel s-a prăbușit cu capul direct pe volanul autobuzului său iubit și a început să plângă în hohote, ca un copil. Unul câte unul, oamenii au urcat să îl îmbrățișeze, lăsându-i pe bord zeci de buchete de flori.