Hohotele de plâns ale bătrânului șofer nu erau doar de tristețe, ci reprezentau descărcarea unei vieți întregi de sacrificii tăcute. În timp ce palmele sale mari, care strânseseră volanul zi de zi prin ger, viscol sau caniculă, îi acopereau fața brăzdată de riduri, amintirile au început să-i inunde mintea ca un râu revărsat. Își amintea nopțile de iarnă în care se trezea la ora patru dimineața pentru a dezgheța motorul bătrânului autobuz galben, doar pentru ca micuții din cartier să nu înghețe în drum spre școală. Își amintea fiecare zâmbet, fiecare bilet pierdut pe care îl iertase cu o clipire blândă din ochi, și fiecare zi în care oboseala îi măcina oasele, dar datoria îl ținea drept pe scaun.
Andrei a rămas lângă el, punându-și mâna pe umărul lui firav. În spatele avocatului de astăzi se zărea umbra copilului speriat de altădată, băiatul dintr-o familie săracă căruia Nea Costel îi strecura uneori în buzunar câte un covrig cald sau un măr, spunându-i: „Învață bine, flăcăule, că tu o să ajungi om mare!”. Și iată că profeția bătrânului șofer se împlinise. Copilul desculț devenise un apărător al dreptății, dar nu uitase niciodată mână care îi deschisese ușa spre cunoaștere în fiecare dimineață.
Din spatele lui Andrei, o femeie tânără, ținând de mână o fetiță cu ochi mari și luminoși, s-a apropiat de cabina șoferului. Era Elena. Astăzi era medic chirurg la spitalul județean. Cu vocea tremurândă, ea a așezat un buchet de lalele albe pe bordul ticsit de flori. „Nea Costel”, a strigat ea peste zgomotul aplauzelor care încă nu se potoliseră, „datorită dumneavoastră am trecut examenul de capacitate. În dimineata aceea de iunie, acum cincisprezece ani, am adormit în autobuz de epuizare. Dacă nu ați fi strigat la mine la ultima stație și nu m-ați fi scuturat ușor de umăr, aș fi ratat examenul vieții mele. Nu ați fost doar un șofer pentru noi, ați fost îngerul nostru păzitor pe roți.”
Nea Costel a ridicat încet capul de pe volan. Ochii săi, altădată ageri și atenți la fiecare detaliu al drumului, erau acum roșii și măriți de uimire. A privit prin parbrizul inundat de lacrimi și a văzut marea de oameni. Nu-i venea să creadă. În epoca tehnologiei, unde totul se mișcă atât de repede și oamenii uită să se mai privească în ochi, acești tineri își rupseră din timpul lor prețios pentru a-i aduce un omagiu unui om pe care societatea îl considera adesea „invizibil”.
Mulțimea a început să scandeze într-un glas, într-un ritm care pulsa direct în pieptul bătrânului: „Mul-țu-mim! Mul-țu-mim!”. Oamenii din blocurile vecine au ieșit la balcoane, atrași de freamătul neobișnuit. Când au înțeles despre ce este vorba, au început și ei să aplaudieze. Un întreg cartier își lua rămas bun de la omul care, timp de trei decenii, fusese constanta vieții lor sterile. Guvernele se schimbaseră, primarii veniseră și plecaseră, clădirile se transformaseră, însă autobuzul galben al lui Nea Costel fusese mereu acolo, la secundă, ca un ceasornic al destinului lor colectiv.
Bătrânul a coborât cu greu treptele autobuzului, simțind că picioarele nu-l mai ascultă. În momentul în care tălpile sale au atins asfaltul stației finale, mulțimea s-a deschis ca pentru un rege. Oamenii s-au repezit să-l îmbrățișeze. A simțit brațele puternice ale bărbaților pe care îi mustrase cândva pentru că făceau gălăgie în spate, și parfumul fin al doamnelor care pe vremuri își împleteau codițele pe scaunele din catifea uzată.
Printre ei a apărut și fostul său mecanic de la autobază, singurul coleg care venise. Acesta i-a întins o cutie mică, din lemn de cireș. „O meriți, Costele. Ai condus trei milioane de kilometri fără niciun accident, fără nicio plângere. Ai salvat vieți prin simplul fapt că ai fost atent când alții dormeau.” În interiorul cutiei se afla o busolă de argint gravată cu mesajul: „Pentru cel care nu a pierdut niciodată drumul cel bun – Nici pe șosea, nici în viață.”
În acele momente magice, Nea Costel a înțeles ceva profund. Toată amărăciunea din ultimele luni, toată teama că odată cu predarea cheilor va deveni o epvă nefolositoare, se evaporase complet. El nu era singur. Lasă în urmă o moștenire mult mai valoroasă decât averile materiale ale magnaților: lăsa o amprentă de dragoste și responsabilitate în structura morală a sutelor de oameni care acum îl înconjurau cu atâta căldură.
