„Ultima noapte a unei bunici uitate”

Spitalul mirosea a dezinfectant, liniște și a timp care nu mai avea răbdare cu nimeni. În salonul 14, la capătul unui coridor lung, o bătrână zăcea nemișcată pe un pat alb, prea mare pentru trupul ei firav.

Se numea Maria Ionescu. Avea 82 de ani și respira ca și cum fiecare inspirație era o negociere cu viața.

Pe noptieră, o fotografie veche stătea sprijinită de un pahar cu apă: un băiat de 6 ani, cu un zâmbet larg și dinți lipsă. Nepotul ei. Singura persoană care îi mai spunea „bunico” fără să se grăbească să plece.

Dar nu venise de trei luni.

În acea seară, asistenta a intrat și a ajustat perfuzia.

„Doamnă Maria, mai aveți nevoie de ceva?”

Bătrâna a clătinat încet din cap.

„Doar… să nu fie singur.”

Asistenta a tăcut. Era obișnuită cu astfel de dorințe pe care nu le putea îndeplini.

„O să încercăm să vă contactăm familia din nou”, a spus ea mecanic.

Maria a zâmbit slab.

„Nu mai am familie. Am doar amintiri.”

În același timp, la capătul orașului, telefonul unui bărbat tânăr vibra pe masă. Pe ecran scria: „Spitalul Central”.

El nu a răspuns.

Era băiatul din fotografie.