Ultima Perfuzie

„Astăzi este o zi pe care nu o voi uita niciodată. Ultima mea zi de chimioterapie.”

M-am trezit înainte ca alarma să sune. Afară era încă întuneric, iar liniștea dimineții părea diferită de toate celelalte dimineți din ultimele luni. Am rămas câteva clipe întinsă în pat, privind tavanul și ascultându-mi respirația.

Pentru prima dată după foarte mult timp, nu simțeam doar teamă. Simțeam și ceva ce aproape uitasem: speranță.

În acea dimineață nu mergeam la spital pentru încă o ședință. Nu mergeam să încep o nouă etapă a tratamentului. Mergeam pentru ultima perfuzie.

Ultima.

Un cuvânt atât de mic și totuși atât de greu de descris.

În timp ce mă pregăteam, privirea mi-a căzut pe fotografia făcută înainte de toate acestea. Eram diferită atunci. Părul îmi cădea pe umeri, zâmbetul era lipsit de griji, iar ochii mei nu cunoșteau încă nopțile lungi de nesiguranță.

Am luat fotografia în mână și am zâmbit.

Nu cu tristețe.

Cu recunoștință.

Pentru că femeia din fotografie era puternică fără să știe. Dar femeia care privea acum imaginea era puternică pentru că trecuse prin furtună și rămăsese în picioare.

Drumul spre spital a fost liniștit. Priveam pe geam copacii, oamenii grăbiți, magazinele care își deschideau porțile. Totul părea atât de obișnuit și totuși atât de special.

Boala mă învățase ceva ce mulți oameni descoperă prea târziu.

Nicio zi nu este obișnuită.

Fiecare răsărit este un dar.
Fiecare conversație este un dar.
Fiecare îmbrățișare este un dar.

Când am intrat în secție, asistentele m-au întâmpinat cu zâmbete calde.
Multe dintre ele mă cunoșteau deja de luni întregi.

Le văzusem în zile bune.
Le văzusem în zile grele.
Le văzusem când încercau să mă încurajeze atunci când eu însămi nu mai găseam puterea să zâmbesc.

— Astăzi este ziua cea mare, mi-a spus una dintre ele.

Am dat din cap și am simțit cum emoțiile mă copleșesc.

Nu era doar sfârșitul unui tratament.
Era sfârșitul unei lupte care mă schimbase complet.

M-am așezat în fotoliul familiar și am privit aparatul de perfuzie.
În ultimele luni devenise un simbol al unei bătălii pe care nu am ales-o, dar pe care am fost nevoită să o duc.

În timp ce medicamentul începea să curgă, am închis ochii.

Și am început să-mi amintesc.

Prima zi.

Ziua în care am primit vestea care mi-a schimbat viața.
Ziua în care timpul părea să se oprească.
Ziua în care toate planurile, toate certitudinile și toate visele au fost înlocuite de întrebări.

Îmi amintesc frica.
Îmi amintesc lacrimile.
Îmi amintesc nopțile în care priveam tavanul și mă întrebam dacă voi fi suficient de puternică.

Au existat momente în care am vrut să renunț.
Momente în care corpul meu era epuizat.
Momente în care sufletul meu era obosit.

Dar de fiecare dată apărea ceva care mă ajuta să continui.

Un mesaj.
O rugăciune.
O îmbrățișare.
Un zâmbet.

Sau acea voce interioară care îmi spunea:

„Rezistă puțin mai mult.”

Și am rezistat.

Zi după zi.
Pas cu pas.