Umbrele unei familii
— Și ce? — aruncă el, cu vocea tremurând de furie. — Crezi că vei găsi pe altcineva mai bun? Oameni ca mine nu se găsesc pe toate drumurile!
Ancuța îl privi pentru o secundă lungă. Nu mai era furie în ochii ei. Doar o liniște grea, definitivă.
— Ai dreptate, Mihai. Oameni ca tine nu se găsesc pe toate drumurile… din fericire.
Cuvintele căzură ca o ușă trântită. Nu tare. Dar definitiv.
Mihai rămase nemișcat, cu sacii de haine lângă picioare, incapabil să înțeleagă că nu mai era o ceartă. Era o decizie.
Ancuța deschise ușa apartamentului.
— Ieși, te rog.
— Glumești… — încercă el să râdă, dar sunetul se rupse imediat. — Nu poți face asta. E casa noastră.
— Nu. Este casa mea. Și a fost prea mult timp și scena în care familia ta a decis cine are dreptul să existe aici.
Mihai făcu un pas înainte, dar Ancuța nu se clinti.
— Nu mai face un pas.
Vocea ei nu era ridicată. Și tocmai asta îl sperie cel mai tare.
În acea clipă, telefonul lui Mihai vibra din nou. „Mama”. Apoi „Luminița”. Apoi „grupul familiei”.
Ca un ecou al unei lumi în care el era încă important.
Ancuța se uită la el cum își privea ecranul, prins între două vieți: una care îl chema și una care tocmai îl respingea.
— Răspunde-le, spuse ea calm. Poate mai au locuri la petrecere.
Mihai strânse telefonul în mână.
— Nu e ce crezi… putem rezolva…
— Nu mai avem ce rezolva împreună, Mihai. Ai ales de fiecare dată. Și ai ales greșit de fiecare dată.
În spatele lui, ușa era deschisă. Afară, lumina serii cădea peste holul blocului. Viața lui de dinainte era încă acolo. Dar fără el în ea.
În acel moment, soneria sună din nou.
Mihai tresări.
Ancuța deschise fără ezitare.
În față stătea Mirela Vasile, cu o mapă în mână și cu aerul unei persoane care intră într-un teritoriu care i se cuvine.
— Ancuțo, am venit să stabilim meniul. Luminița vrea…
Se opri când îl văzu pe Mihai lângă ușă, cu sacii lângă el.
— Ce se întâmplă aici?
Ancuța răspunse prima:
— Se termină tot ce ați considerat „normal”.
Mirela zâmbi forțat.
— Draga mea, nu exagera. Este doar o petrecere de familie. Nu trebuie să fii dramatică.
— Nu e o petrecere. E o invazie.
În spatele ei, Luminița apăru pe scări, ținând telefonul și râzând.
— Mihai! Ai rezolvat, nu? Am trimis deja invitațiile!
Se opri când îl văzu cu bagajele în mână.
— Ce e asta?
Mihai deschise gura, dar nu scoase niciun sunet.
Ancuța făcu un pas înapoi și arătă spre el.
— Întrebați-l pe el. El decidea mereu totul aici.
Un moment de tăcere apăsătoare.
Apoi Luminița râse scurt.
— Haideți, nu e serios…
Dar nimeni nu râdea cu ea.
