„Adevărul din celula patru”

Partea 2 — Înregistrarea care nu trebuia să existe

Luca rămase nemișcat în spatele gratiilor.
Pentru prima dată în viața lui, nu mai căuta o ieșire.
Știa că nu mai există.

Ana ținea în mână micuțul reportofon ca și cum ar fi fost o armă încărcată.
Respirația ei era sacadată, ruptă între frică și furie.

— Spune-mi că nu l-ai ascultat… șopti Luca.

Ana nu răspunse.
Apăsă pe buton.

Un sunet static umplu celula.
Apoi o voce.
Rece.
Clară.
Inconfundabilă.

Vocea comandantului Popescu.

„După ce scap de procurorul Dobre, fata asta va fi următoarea problemă. Ana Ionescu știe prea multe.”

Luca închise ochii.
Respira greu.

Ana se clătină.

Vocea continua:

„Dacă Marin nu se ocupă de el, îl eliminăm și pe el. Nu contează. Ordinea trebuie păstrată.”

Înregistrarea se opri brusc.

Tăcerea care urmată fu mai grea decât orice zgomot.

Partea 3 — Adevărul care distruge tot

Ana simți cum lumea i se prăbușește.
Nu era doar un caz.
Nu era doar o anchetă.
Era o rețea.
Și ea era în mijlocul ei.

— De cât timp ai asta? întrebă Luca.

— Din noaptea în care Dobre a murit.

Luca lovi cu pumnul în perete.
Lanțurile zdrăngăniră violent.

— Ți-am spus să pleci atunci!

— Și să te las aici? strigă ea. Să te las să putrezești pentru ceva ce n-ai făcut?

Luca râse amar.

— Mai bine eu decât tu.

Ana se apropie de gratii.

— Nu înțelegi… el știa că lucrăm împreună. De asta te-au lăsat să „confesezi” atât de ușor. Era planificat.

Luca își trecu mâna prin păr, disperat.

— Comandantul nu face greșeli. Dacă are înregistrarea aia, te va vâna.

Ana îl privi direct în ochi.

— De asta trebuie să-l oprim.

Partea 4 — Planul din întuneric

Pașii de pe coridor se auziră brusc.
Amândoi înlemniră.

O cheie se învârti în ușă.

Un gardian trecu pe lângă celule fără să privească înăuntru.

După ce se îndepărtă, Luca șopti:

— Ai 30 de secunde să pleci de aici cu înregistrarea.

Ana clătină din cap.

— Nu fug.

— Ana…

— Ascultă-mă! spuse ea apăsat. Înregistrarea asta îl poate distruge. Dar am nevoie de tine.

Luca o privi lung.

— Sunt în celulă, Ana.

Ea zâmbi slab, dar fără bucurie.

— De asta suntem mai periculoși decât crede el.

Scoase din buzunar o cheie mică.

Luca încremeni.

— De unde ai asta?

— Din biroul arhivei. Nu sunt chiar atât de „începătoare” cum crede comanda.

Pentru prima dată, Luca zâmbi cu adevărat.

Partea 5 — Evadarea

Metalul scârțâi încet.
Ușa celulei patru se deschise.

Luca ieși încet, ținându-și respirația.
Fiecare pas putea însemna sfârșitul.

Ana îl trase pe holul lateral.
Lumina era slabă, intermitentă.

— Trebuie să ajungem la serverul central, spuse ea.