Într-o lume în continuă schimbare, amintirile din copilărie rămân adesea cele mai prețioase. Această poveste ne duce înapoi la poarta verde a bunicii, un simbol al așteptării și al iubirii necondiționate. Pe măsură ce ne amintim de verile petrecute acolo, realizăm cât de repede trece timpul și cât de ușor putem să pierdem legătura cu cei dragi. Să ne lăsăm purtați de nostalgie și să redescoperim frumusețea acestor momente.
Poarta verde și bunica Veronica
Poarta verde se vedea de departe, de cum intram cu Dacia pe ulița prăfuită. Și de fiecare dată, acolo, lângă poartă, era bunica Veronica. Cu brațele deschise, parcă ne simțea de dinainte să apărem noi la capătul drumului.
Aveam 8 ani și săream din mașină înainte să se oprească de tot. Mirosul de plăcintă cu brânză venea până în drum. Roșiile din grădină erau calde de la soare și pocneau când le mușcam, cu zeama curgându-mi pe bărbie. Poarta avea un scârțâit pe care l-aș recunoaște și azi dintr-o mie.
Iar eu treceam pe lângă bunica în goană, spre curte, spre câinele legat la coteț, spre nucul din fundul grădinii. „Lasă-mă, bunico, mai încolo te pup!” Nu mă uitam niciodată înapoi. Un copil nu se uită înapoi. Copilul aleargă înainte, spre vară, spre joacă, convins că totul o să fie mereu acolo, neschimbat, așteptându-l.
Ea rămânea la poartă, uitându-se după mine cum dispăream în curte. Și eu credeam, ca un prostuț, că zâmbea așa din bucurie că sosisem.
Trecerea timpului și distanța
Verile s-au rărit fără să-mi dau seama. Am crescut, am plecat la liceu, apoi la facultate, la Cluj. Acum am 41 de ani, o familie a mea, un serviciu care nu-mi dă pace. La bunica ajungeam tot mai rar. Un telefon de Paște. O vorbă aruncată în grabă: „Venim vara asta, bunico, îți promit.” Dar nu veneam. Mereu apărea câte ceva. Mereu era „la anul”.
Anul trecut a murit. Avea 84 de ani. Bunicul se stinsese demult, iar ea rămăsese singură, ani și ani, în casa aia cu poarta verde.
Întâlnirea cu vecina
Am venit la înmormântare și am rămas câteva zile după, să golim casa — că așa se face. Strângeam vase din bucătărie când am auzit poarta scârțâind. Același scârțâit din copilărie. Mi s-a strâns ceva în piept, o gheară.
Era Marioara, vecina de peste drum, o femeie trecută de 70 de ani, cu batic pe cap și mâinile bătătorite de muncă. „Tu ești Andrei, nu? Nepotul Veronicăi.”
