Așteptarea bunicii

Marioara m-a întrebat de ce stătea bunica pe scăunelul de lângă poartă. „Bunică-ta, Dumnezeu s-o ierte, a ieșit la poarta asta în fiecare zi de vară. Nu doar când veneați voi. În fiecare zi.”

Am rămas cu cârpa udă în mână, în mijlocul drumului. „De ce?” am întrebat, deși simțeam deja că răspunsul o să mă doară. Marioara a ridicat din umeri, explicând că bunica aștepta poate pe cineva.

Descoperirea caietului

În bucătărie, am început să deschid sertarele, unul câte unul, așa cum faci când golești o casă. În sertarul de jos, sub o față de masă apretată, era un caiet. Un caiet subțire, cu coperta roșie, plin de însemnări despre verile în care venisem.

Am citit despre fiecare vizită, despre bucuriile simple și despre așteptările neîmplinite. Ultima însemnare m-a lovit: „Azi n-a venit nimeni. Poate la anul.”

Reflectând la așteptare

M-am ridicat și-am ieșit în curte. Am luat scăunelul de lângă poartă și m-am așezat. Genunchii îmi ajungeau aproape de bărbie. Drumul era gol, iar poarta verde scârțâia ușor în adierea de vânt.

Atunci am înțeles. Toată libertatea mea de copil — alergatul spre curte fără să mă uit înapoi — fusese, de fapt, singura ei bucurie. Ea nu se supăra că treceam pe lângă ea. Trăia din clipa în care apărea Dacia la capătul drumului.