Coșul cu mere

În secunda aceea, zâmbetele celor doi frați bogați au dispărut complet.

Adrian și Mirela au schimbat o privire scurtă. Pentru prima dată în acea după-amiază păreau neliniștiți. Plicul era gros, oficial, iar ștampila notarială de pe el nu lăsa loc de îndoieli.

Tanti Maria l-a ținut câteva clipe în mâini fără să spună nimic.

Camera întreagă părea că își ține respirația.

Andrei privea nedumerit. Nici el nu știa despre existența acelui plic.

— Mamă… ce este acolo? a întrebat Adrian, încercând să zâmbească.

Bătrâna și-a ridicat privirea spre copiii ei.

Pentru prima dată după mulți ani, în ochii ei nu se mai vedea blândețe.
Se vedea dezamăgire.

— Este ceva ce am pregătit de multă vreme, a spus ea încet.

A desfăcut sigiliul și a scos mai multe documente.

— Acum trei ani am mers la notar și mi-am pus toate lucrurile în ordine.

Mirela a tresărit.

— Vrei să spui… testamentul?

— Da.

Liniștea s-a așternut din nou.

Adrian și-a frecat mâinile sub masă.
Deși încerca să pară calm, în mintea lui începuseră deja calculele.
Casa valora o avere.
Terenul din jurul ei valora și mai mult.

În schimb, Andrei stătea cu privirea plecată.
Nu se gândea la moștenire.
Nu se gândise niciodată.

El venise doar să-și vadă mama.

Amintirile unei mame

Tanti Maria a pus documentele pe masă și și-a sprijinit palmele pe marginea scaunului.

— Înainte să citesc ceva, vreau să vă spun o poveste.

Nimeni nu a întrerupt-o.

— Când tatăl vostru a murit, Andrei avea doar doisprezece ani. Adrian avea douăzeci și doi, iar Mirela douăzeci.

Ochii bătrânei s-au umplut de lacrimi.

— Atunci am crezut că o să rămân singură pe lume.

A privit pe fereastră pentru câteva secunde.

— Adrian a plecat primul. A spus că trebuie să își construiască viitorul. Nu l-am judecat.

Adrian și-a coborât privirea.

— Mirela s-a mutat la București și venea doar de sărbători.
Nici pe ea nu am judecat-o.

Mirela a început să se foiască neliniștită.

— Dar Andrei…

Vocea bătrânei s-a frânt.

— Andrei a rămas.

Andrei a ridicat ochii spre mama lui.

— El era copilul. El era cel care ar fi trebuit ajutat. Și totuși el m-a ajutat pe mine.

În încăpere s-a făcut o liniște apăsătoare.

— Când aveam nevoie de lemne, Andrei venea.
Când eram bolnavă, Andrei venea.
Când s-a stricat acoperișul, Andrei l-a reparat.
Când am căzut și mi-am rupt mâna, Andrei a dormit pe un scaun lângă patul meu din spital.

Lacrimile îi curgeau acum pe obraji.

— În schimb, voi doi mă sunați de câteva ori pe an și mă întrebați dacă mai am acte pentru casă.