— Tu… a început el.

Ana a inspirat adânc.

— Acum doisprezece ani… într-un bloc din Ferentari…

El a încremenit.

— Erai tu…

Nu era întrebare.

Era confirmare.

Ana a dat din cap.

— Da.

Liniște.

Apoi Mihai a râs scurt, neîncrezător.

— Nu te-am mai văzut niciodată…

— Nici eu nu te-am mai găsit niciodată.

Datoria invizibilă

El a privit-o lung.

— Ți-am salvat viața… și tu mi-ai salvat-o pe a mea azi.

Ana a zâmbit slab.

— Nu funcționează așa.

— Ba da. Uneori viața chiar ține minte.

Au rămas în tăcere câteva secunde.

Nu era nevoie de altceva.

Unele conexiuni nu au nevoie de explicații.

Amenda care nu a mai fost scrisă

Mai târziu, în parcare, Ana și-a scos carnetul de amenzi.

Mihai stătea lângă ea.

— O să-mi iei permisul? a întrebat el calm.

Ana a zâmbit.

Și a rupt foaia în două.

— Azi nu.

El a privit-o surprins.

— Regulile…

— Regulile sunt făcute pentru oameni. Nu împotriva lor.

Finalul care nu e final

Când Mihai a plecat spre secția de spital, Ana a rămas câteva clipe în loc.

Motorul încă vibra ușor sub ea.

Orașul continua să respire haotic în jur.

Dar în interiorul ei era liniște.

Pentru prima dată, nu mai salva doar oameni necunoscuți.

Salva un cerc închis de timp.

Și în acel cerc, nimeni nu era dator.

Doar viu.

Și uneori, asta este singura lege care contează.

“`