PARTEA A II-A — FURTUNA PE CARE NU A VĂZUT-O VENIND

Avocatul a răspuns calm:

— Societățile sunt pe nume interpuse, constituite din fonduri comune. Conturile vor fi înghețate până la decizia definitivă.

Zâmbetul lui Marius s-a stins încet.

Pentru prima dată în acea seară, Clara l-a privit cu îngrijorare.

— Marius… ce înseamnă asta?

— Nimic! Absolut nimic! — a izbucnit el. — Elena încearcă doar să mă sperie.

Avocatul și-a închis servieta.

— Veți primi și citația oficială mâine dimineață. O seară frumoasă.

Ușa s-a închis.

Pentru câteva secunde, apartamentul a rămas în tăcere.

Apoi telefonul lui Marius a început să sune.

O dată.

De două ori.

De trei ori.

Era directorul financiar.

A răspuns iritat.

— Ce mai este acum?

Fața i s-a schimbat după primele două propoziții.

— Cum adică nu putem efectua plățile?

Pauză.

— Cum adică furnizorii cer explicații?

Altă pauză.

— Și de ce nu mi-ai spus mai devreme?!

A închis telefonul atât de tare încât Clara a tresărit.

În acel moment a înțeles că Elena nu glumise.

Nici măcar o secundă.

În următoarele zile, viața lui Marius a început să se destrame bucată cu bucată.

Contabila care lucrase douăzeci de ani pentru firmă plecase.
Directorul logistic își dăduse demisia.
Două secretare plecaseră și ele.

Toți aveau același motiv:

„Noi lucram pentru Elena.”

Marius nu înțelegea.

Toată viața crezuse că el era creierul afacerii.
El semna contractele.
El apărea la conferințe.
El oferea interviuri.

Dar Elena era cea care construise fundația invizibilă.

Ea organizase contabilitatea.
Ea negociase cu furnizorii.
Ea rezolvase conflictele.
Ea ținuse compania în picioare atunci când el era ocupat să se laude.

Iar acum fundația dispăruse.

Într-o după-amiază, Clara l-a așteptat în sufragerie.

— Trebuie să vorbim.

Marius era obosit.
Neras.
Pentru prima dată după mulți ani, părea bătrân.

— Nu acum.

— Ba da.

Ea și-a încrucișat brațele.

— Mi-ai spus că deții totul.

— Și dețin.

— Atunci de ce vin executorii? De ce primești scrisori de la bănci? De ce țipi la telefon în fiecare noapte?

Marius nu răspunse.

— M-ai mințit?

— Nu.

— Atunci explică-mi.

El s-a așezat greu pe canapea.

Pentru prima dată, nu avea explicații.

În același timp, Elena locuia într-un apartament elegant din centrul orașului.

Nu era luxos.

Dar era liniștit.

Pentru prima dată după mulți ani, se trezea fără să se gândească la problemele altora.

În fiecare dimineață își făcea cafeaua și privea răsăritul.

La început durerea fusese cumplită.

Douăzeci și opt de ani nu dispar într-o clipă.

Dar fiecare zi îi demonstra același lucru:

Nu pierduse o căsnicie.

Pierduse o iluzie.

Într-o seară, telefonul a sunat.

Era fiul ei cel mare.

— Mamă?

— Da, dragul meu.

— Tata a venit la mine.