Am simțit cum întreaga lume se oprește în loc după cuvintele Oliviei.

„Ei bine, mamă, pentru că uneori vine să mă vadă și ne jucăm împreună. Și dacă mă tund, când va veni să mă găsească, nu mă va recunoaște.”

Încercam să-mi controlez respirația, dar inima îmi bătea atât de tare încât îmi răsuna în urechi.

Am înghițit în sec și am spus cu voce tremurată:

„Dar tata a murit, iubita mea… trebuie să-ți amintești asta.”

Olivia și-a ridicat ochii mari și căprui spre mine. Nu părea speriată. Nu părea nici măcar confuză. Din contră, avea expresia unui copil care știe ceva ce adulții nu înțeleg.

„Știu că a murit.”

„Atunci… cine vine să te vadă?”

Fetița și-a strâns iepurașul de pluș la piept.

„Tati.”

Am simțit un fior rece pe șira spinării.

De la moartea lui Daniel trecuseră aproape trei ani. Trei ani în care încercasem să-mi reconstruiesc viața din bucăți. Trei ani în care învățasem să zâmbesc pentru Olivia chiar și atunci când mă simțeam distrusă pe dinăuntru.

Nu vorbeam des despre el. Aveam câteva fotografii în casă și îi povesteam din când în când despre tatăl ei, dar evitam să transform trecutul într-o rană permanent deschisă.

Totuși, ceea ce îmi spusese Olivia nu avea niciun sens.

„Când vine?” am întrebat încet.

„Noaptea.”

„În vis?”

Olivia a clătinat din cap.

„Nu. Când mă trezesc.”

Am rămas fără cuvinte.

În acea seară, după ce am culcat-o, am rămas mult timp pe marginea patului ei. O priveam dormind liniștită, cu buclele răsfirate pe pernă.

Încercam să găsesc o explicație logică.

Poate visa și nu realiza diferența dintre vis și realitate.

Poate își imagina lucruri.

Poate era doar felul ei de a face față lipsei tatălui.

Dar ceva din tonul ei mă neliniștea.

Nu vorbea ca un copil care inventează povești.

Vorbea ca un copil care descrie ceva real.

---

În următoarele zile am observat-o cu mai multă atenție.

În fiecare dimineață o întrebam ce a visat.

Uneori îmi povestea despre unicorni.

Alteori despre înghețată uriașă sau despre căței care vorbeau.

Dar când venea vorba despre tatăl ei, era foarte serioasă.

„A venit azi-noapte?” am întrebat într-o dimineață.

„Da.”

„Și ce ați făcut?”

„Am desenat.”

„Unde?”

„În camera mea.”

„Și eu unde eram?”

„Dormeai.”

Răspunsurile veneau imediat, fără ezitare.

Începusem să mă sperii.

Nu pentru mine.

Pentru ea.

Mă întrebam dacă avea nevoie de ajutor specializat.

Dacă suferea în tăcere mai mult decât îmi imaginam.

Am decis să programez o întâlnire cu un psiholog pentru copii.

Dar înainte de programare s-a întâmplat ceva care mi-a schimbat complet perspectiva.

ADVERTISEMENT