„Unde este Ioana?” întrebarea a ieșit aproape ca un murmur, dar tonul lui era autoritar.

Mihai a arătat spre canapea. Ionuț a simțit cum un val de panică îl cuprinde. Ioana era întinsă acolo, nemișcată, cu fața palidă, buzele uscate. A căzut în genunchi, îngenunchind lângă ea, și a atins-o. Ardea de febră; nu reacționa. Cu o forță pe care nu știa că o are, a ridicat-o în brațe.

Urgența medicală

„Să plecăm, repede. Nu spune nimic, doar vino cu mine.”

„Doarme, tati?” întreba Mihai, cu vocea tremurândă, ca și cum și-ar dori să creadă că va fi totul bine.

„Nu. Dar va fi bine. Hai să plecăm!” A ieșit cu Ioana în brațe, Mihai urmându-l cu pași mărunți dar hotărâți. În mașină, Ionuț a activat luminile de avarie, iar motorul a răsunat ca un bestie turbată. A apăsat accelerația până la capăt, traversând orașul ca un nebun.

Pe drum, a încercat din nou să o sune pe Ana-Maria. Căsuță vocală. Ca o mantră repetată, Mihai de pe bancheta din spate a întrebat: „E mama supărată?”

Ionuț a strâns volanul, fiecare cuvânt al fiului răsuna ca un ciocan. „Nu, fiule. Mama voastră nu se simte bine. Dar voi avea grijă de voi, promit.”

„Care e starea fetiței?” a întrebat asistenta când Ionuț a intrat în camera de urgențe cu Ioana în brațe.

„Câți ani are?”

„3 ani. Nu a mâncat bine de cel puțin două zile. Are febră mare.”

Un val de anxietate a cuprins sala, iar asistenții s-au activat rapid, luând-o pe Ioana de pe brațele lui Ionuț, iar el s-a simțit ca un părinte impotent, incapabil să-și protejeze copiii.

Speranța renaște

Mișcările asistentelor erau rapide și precise. Ionuț își strângea pumnii, dăruind fără să vrea o energie pe care nu știa că o avea. „Trebuie să fie bine, trebuie să…”

„Tată!” Mihai i-a întrerupt gândurile, privindu-l cu ochi triști. „Dacă Ioana nu se face bine, ce se va întâmpla cu noi?”